Bricheta a fost inventată înaintea chibritului.
Pare ilogic, deoarece chibritul pare o tehnologie mai simplă. Totuși, prima brichetă (Lampa lui Döbereiner) a fost inventată în 1823 și folosea o reacție chimică cu hidrogen și platină. Chibritul modern, care se aprinde prin frecare (inventat de John Walker), a apărut abia trei ani mai târziu, în 1826.
Dispozitivul lui Johann Wolfgang Döbereiner nu semăna deloc cu brichetele mici de plastic pe care le folosim astăzi. Era un obiect destul de voluminos, asemănător unei lămpi de masă, realizat din sticlă și metal. Principiul de funcționare se baza pe reacția dintre zincul metalic și acidul sulfuric diluat, reacție care genera hidrogen gazos într-un compartiment sigilat.
Elementul cheie al acestei invenții era catalizatorul din platină spongioasă. Atunci când o valvă era deschisă, jetul de hidrogen era direcționat peste platină. Metalul prețios cataliza reacția hidrogenului cu oxigenul din aer, încălzindu-se instantaneu până la incandescență și aprinzând gazul. Era o demonstrație spectaculoasă de chimie aplicată pentru uz casnic.
Deși pare un mecanism periculos de ținut în sufragerie, această lampă a avut un succes comercial surprinzător la vremea ei. Se estimează că au fost vândute peste un milion de unități, fiind un simbol de statut pentru aristocrație și burghezie. Oamenii o foloseau pentru a aprinde pipele sau lumânările, deși riscul de scurgeri de acid sau de acumulare excesivă de gaz era real.
În contrast, dezvoltarea chibritului a stagnat mult timp din cauza lipsei unei metode sigure și fiabile de aprindere prin frecare. Primele tentative implicau bețe cu vârf chimic care trebuiau introduse într-o sticlă cu acid sulfuric periculos pentru a se aprinde, o metodă deloc practică pentru a fi purtată în buzunar.
Farmacistul englez John Walker a descoperit soluția pur întâmplător, în timp ce lucra în laboratorul său. El amestecase sulfură de stibiu și clorat de potasiu cu un băț de lemn. Când a încercat să curețe vârful bățului frecându-l de podeaua de piatră, acesta a luat foc. A realizat imediat potențialul descoperirii și a început să vândă primele „chibrituri prin frecare”.
Walker a refuzat să își breveteze invenția, dorind ca aceasta să fie accesibilă tuturor, însă alții au profitat rapid de idee. Samuel Jones a copiat conceptul și a lansat chibriturile „Lucifer”. Acestea, deși populare, aveau o ardere violentă și emanau un miros greu de suportat, fiind uneori instabile.
Siguranța chibriturilor a fost rezolvată mult mai târziu, la jumătatea secolului al XIX-lea, prin inventarea chibritului de siguranță suedez. Inovația a constat în separarea substanțelor chimice reactive: fosforul roșu a fost plasat pe banda de pe cutie, iar cloratul de potasiu pe băț, eliminând riscul aprinderii accidentale în buzunar.
Bricheta portabilă, așa cum o știm azi, a devenit posibilă abia la începutul secolului XX, datorită unei alte invenții: ferocerul. Baronul Carl Auer von Welsbach a inventat aliajul care produce scântei puternice atunci când este zgâriat, eliminând nevoia de platină scumpă și acid sulfuric. Aceasta a permis miniaturizarea brichetelor.
Astfel, istoria ne arată un parcurs tehnologic interesant, în care chimia complexă a gazelor și catalizatorilor a precedat mecanica simplă a frecării. Deși chibritul a dominat secolul al XIX-lea datorită costului redus, bricheta a revenit în forță în secolul XX, recâștigându-și locul de lider, dar într-o formă mult mai sigură decât strămoșul ei din 1823…
Sursa: Pagina
Blog personal
Știați că? …
