Erau aspre iernile dinainte de ’89, cu zăpadă până la brâu și țurțuri lungi care ajungeau până la fereastră. Nu-mi plăcea când trebuia să mă trezesc dimineața să merg la școală; aș fi vrut să rămân în plapumă și să citesc, nu să ies în frig. Casa era înghețată, iar mama îmi încălzea hainele și cizmele la cuptor, iar eu savuram preț de câteva minute căldura lor pe piele.
Îmi fixa bentița elastică pe păr care mai mereu sărea și mă enerva, îmi aranja uniforma, mă certa că iar am pierdut inelul de la cravata de pionier și plecam spre școală unde tot în frig stăteam.
Într-o zi, doamna Slăvilă, profesoara de istorie, ne-a întrebat de ce era absentă una din colege. Când a aflat că lipsea pentru că mama fetei murise din cauza unei septicemii, în urma unui avort ilegal, ochii doamnei Slăvilă s-au umplut de lacrimi, iar noi, elevii, am tăcut stânjeniți.
Papá reușea în fiecare iarnă să aducă acasă un brad. Chel, cu crengi rare, dar era o bucurie să-l avem. Îl împodobeam cu globulețe, cu beteală și cu bomboane în staniol pe care nu aveam voie să le mâncăm înainte de Crăciun, dar tentația era mult prea mare, eu și sora mea le mâncam pe ascuns și lăsam ambalajele goale agățate în brad, convinse fiind că nimeni nu va observa.
Cozile erau o parte constantă a vieții noastre, dar iarna aveam parte de cozile speciale la portocale și banane, când oamenii uitau că sunt colegi, prieteni sau vecini și se îmbrânceau, se certau și se ocărau. Veneam acasă fără fes sau fular, dar cu câteva banane verzi, pe care mama le punea în ziare, pe dulap. Așteptam zile întregi să se coacă, iar când erau gata, le împărțea. Jumătate pentru mine, jumătate pentru sora mea. Mama și tata nu mâncau niciodată.
O dată pe an, iarna, bunica venea de la țară cu niște sarsanale imense. Era ca Moș Crăciun, doar că în loc de jucării, aducea carne la garniță, mălai, făină, brânză, ouă, nuci, prune uscate și câte și mai câte:„Uăă, păi bine, fată, voi aici la oraș n-aveți de niciunele! Cum trăiți?”, ne căina ea, în timp ce desfăceam pachetele cu bunătăți.
Îmi plăceau iaurtul și laptele, dar asta presupunea ca papá să se așeze la coadă de la cinci dimineața. Totul era pe cartelă, raționalizat. Pâinea, zahărul, uleiul erau niște x-uri bifate pe o bucată de carton cu numele capului familiei pe ea.
Hainele mele erau, în mare parte, cele care îi rămăseseră mici surorii mele, dar pantofii aceia maro, butucănoși și odioși i-am urât din tot sufletul și am refuzat să-i port. A fost, probabil, primul meu gest de revoltă copilărească și de atunci, de câteva ori pe an mergeam cu mama la București și îmi cumpăra lucruri noi, rochițe și pantofi de lac.
Distracțiile noastre erau joaca afară, cele cinci minute de desene animate pe zi, Teleenciclopedia de sâmbătă seara și Dallas, serialul pe care îl așteptam cu sufletul la gură, fără să înțelegem tot, dar cu speranța că viața putea fi mai mult decât ceea ce trăiam noi.
O adoram pe doamna Stanciu de la biblioteca care funcționa în clădirea în care acum e Poșta. Ea mi i-a strecurat în suflet pe Nills Holgersson, Huckelberry Finn, Dorothy, Gavroche și Cosette, Gargantua și Pantagruel, Don Quijote și Sancho Panza, Gulliver, Ahile sau cele două Lotte și acolo au rămas. Îmi doream să am și acasă o bibliotecă maaare ca a doamnei Stanciu, dar rafturile librăriei din oraș erau pline doar de cărți omagiu pentru Ceaușescu și comunism.
Adoram și papetăria lui Voicu, deși mi-era teamă de vocea lui răstită. În spațiul în care acum e sediul PSD, era pe atunci un haos adorabil de păpuși cu ochi mari și ficși, camioane colorate și mingi pe care le priveam lung, visând să le am pe toate.
Îmi doream să am o cameră cu păpuși și una cu banane.
Uneori, seara, ascultam la radioul dat încet Europa Liberă. Știam că nu aveam voie să spunem nimănui despre asta. „Tata ar ajunge la Canal”, ne spunea mama, iar noi nu înțelegeam pe deplin ce e canalul ăsta, dar tăceam.
Am și acum cele două sifoane pe care papá mă trimitea să le umplu la o dugheană din piață. Mă fascina procesul de umplere, iar doamna care manevra mașinăria care scotea sunete mecanice, aproape hipnotice, îmi părea o vrăjitoare bună care punea magie în fiecare strop de apă ce se transforma în sifon.
Tot în piață se afla magazinul Mistrețul, dar acolo vindea vrăjitoarea cea rea. Era disprețuitoare și arogantă, ea hotăra cui dădea puțina carne pe care o primea în gestiune. Nimic nu ajungea pe rafturi, totul se vindea de sub tejghea.
Aceasta a fost copilăria mea, și, deși face parte din mine, nu m-aș întoarce în timp nici măcar pentru o clipă.
Observ acum o abundență de pagini care idealizează comunismul, glorificând acea epocă ca pe un paradis pierdut: televizoarele Sirius si Diamant, săpunurile Oana și Cheia, spray-ul Favorit și spuma de ras Bob, abecedarul și matricola, ambalajele de gume de mestecat, peștele de sticlă și mileurile…
Mie nu mi-e dor de absolut nimic de atunci. Nu mi-e dor de frig, de întuneric, de cozi, de umilința constantă de a fi nevoit să „te descurci”. Nu mi-e dor de raționalizări, de frica de a vorbi liber, de nedreptățile grosolane dintr-o societate coruptă până în măduvă. Și, mai presus de toate, nu mi-e dor de lipsa de libertate, acea apăsare invizibilă, dar omniprezentă, care transforma oamenii în umbre fără glas.
Se împlinesc 35 de ani de la căderea regimului comunist și detest, cadru cu cadru, rămășițele acelui sistem: discursurile fals patriotice, corupția ridicată la rang de virtute, nepotismul, privilegiile obținute prin pile, relații și cunostințe,
oportunismul, lipsa de respect pentru valori autentice, lipsa meritocrației, cultura minciunii și a compromisului și așteptarea ca „să ni se dea”.
Ceaușescu nu a murit în 1989; trăiește încă, ascuns, în colțurile cele mai întunecate ale minților noastre, în obiceiurile care nu ne lasă să evoluăm, în frica de a gândi critic și în tendința de a ne mulțumi cu puțin.
sursa internet
